Haiku

Haiku

Haiku este un gen de poezie cu forma fixa, traditional japoneza, (limba japoneza fiind o limba silabica), alcatuita din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe.

Inca de la inceput, s-au creat confuzii intre cei trei termeni aflati in stransa relatie: Haiku, Hokku si Haikai.

Termenul Hokku inseamna, in limba japoneza "vers de inceput", fiind la origine o veriga de legatura spre un sir mai lung de versuri, cunoscut sub numele de Haikai. Deoarece hokku dadea tonul restului sirului de versuri, el a capatat un rol privilegiat in poezia Haikai, incat s-a ajuns ca unii poeti sa compuna numai un Haikai, renuntand la versurile urmatoare.

Abia prin eforturile lui Masaoka Shiki aceasta independenta a fost oficial recunoscuta prin anii 1890, prin crearea termenului Haiku. Aceasta noua forma de poezie avea sa fie scrisa, citita si perceputa ca un poem complet, independent, si nu ca o parte a unui sir mai lung de versuri.

Practic, istoria Haiku incepe in ultimii ani ai secolului al XIX-lea.

Renumitele versuri ale perioadei Edo (1600-1868), scrise de maestri precum Matsuo Basho, Yosa Buson si Kobayashi Issa, sunt in general cunoscute sub denumirea de Hokku si trebuie percepute in perspectiva istoriei Haikai, dar in prezent ele sunt citite ca Haikuuri independente.

Haiku-urile trebuie sa contina cel putin o imagine sau un cuvant care sa exprime anotimpul (kigo) in care acesta a fost scris. De obicei subiectele se refera la natura, plante, flori, insecte, etc:

Viata mea toata:
Frunze purtate de vant
In prag de toamna.

Un exemplu de hokku clasic scis de Basho:

Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto
balta cea veche -
sunetul unei broaste
sarind in apa

Astazi, poezia haiku este cea mai populara forma din Japonia, dar este foarte cunoscuta si in afara ei. Multi scriitori englezi sau americani, dar nu numai, si-au incercat maiestria in a compune asemenea versuri. Se apreciaza ca astazi numai in Japonia, sunt in jur de 10 milioane de scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori si scriu pentru ei insisi.

Multi s-au intrebat de ce aceasta forma este atat de populara, atat in Japonia cat si in afara, mai ales ca, in incercarea de a compune o asemenea poezie in alta limba decat japoneza, haiku isi pierde definitia - caci in aceasta limba si doar aici, toate sunetele ce formeaza alfabetul au aceeasi lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel de lungi, pastrand un ritm impus din timpuri stravechi. Insa arta moderna incearca - se pare - sa elimine aceste limite, aceste reguli, lasand libera imaginatia artistului, iar acestia se concentreaza asupra continutului, nu numarului de silabe. Se poate spune ca poezia haiku are un punct forte: si anume ca exprima atat de multe prin atat de putine cuvinte.

Unul din multi poeti moderni ai Japoniei este Banya Natsuishi. Acesta incerca sa imbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte. Se poate spune ca poeme haiku exprima sentimentele poetice ale scriitorului intr-o forma concisa, scurta, care stimuleaza imaginatia cititorului, descriindu-i scene pe care - astazi - este posibil ca acesta sa nu le fi vazut niciodata. Shiki si-a exprimat conceptia conform careia Haiku-ul este un instantaneu al realitatii, inrudit cu fotografia.

Primul Simpozion international contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociatiei de Haiku Modern, una din cele trei organizatii importante din japonia. La incheiere a fost dat publicitatii "Manifestul Haiku din Tokyio - 1999", in sapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile traditionale ale Haiku-ului , pentru ca acesta sa se poata adapta la cultura fiecarui popor. Iata cateva dintre acestea:

  • Cuvintele sezonale pot fi inlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apa, fara legatura cu anotimpurile;
  • Criteriul esential pentru haiku va fi "originalitatea";
  • Se vor folosi ritmul si sunetele carcteristice fiecarei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structura de 3 sau 4 versuri, de cate 4, 6 sau 8 silabe;
  • O importanta deosebita le vor avea "cuvintele penetrante";
  • Va fi necesar sa se faca mai multe traduceri.
Categorii estetice pentru Haiku

  • Aware (stare emotionala intensa, mai ales de bucurie, optimism, frumusete armonioasa)
  • Fueki (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporala a artei, a naturii)
  • Ryuko (efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecatoare a naturii)
  • Mei (frumusete a naturii, a inteligentei umane)
  • Mono No Aware (patos al lucrurilor)
  • Mushin (negativitate, lipsa de spirit, cu conotatii din filozofia Zen, de nimicnicie)
  • Sabi (tristete a singuratatii, a declinului, a saraciei acceptate, a timpului atotdistrugator)
  • Wabi (frumusete austera, melancolie, dezolare)
  • Yugen (misterul singuratatii, al insingurarii)
  • Karumi (simplitate adanca a formei literare, eleganta, naturalete)

O alta forma de poezie inspirata din haiku se numeste senryu.

O alta forma de poezie japoneza scurta, cu forma fixa se numeste Dodoitsu.

Kita tsuki ga
Mikiki shite iru
Ihori kana

Ciocanitoarea
Contempla ganditoare
Lemnul colibei mele.


Kobayashi Issa

La inceputurile sale indepartate, haiku era o poezie comica, pitoreasca, o poezie de relaxare. Ceva de genul:

Veniti sa piste batranele oase
De bronz invechit
Tantarii.


Takahama Kyoshi

Acest gen de haiku, fara alt scop decat malitia, nepartinirea, savoarea versului, atinge apogeul prin Karai Masamishi Hachiemon, zis Senryu. In onoarea maestrului, aceste haiku-uri au fost numite senryu sau haiku-senryu. Dar incepand cu secolul XVII, gratie poetului adept al zenului Matsuo Munefasa, zis Basho, s-a stabilit o alta forma de haiku:

Iarna
Pe paravanele de aur
Pinii imbatranesc.


Matsuo Basho




Primavara
Lumea nu mai este
Decat flori de cires.


Ryokan

De fapt haiku este un poem, un efect al artei limbajului. Totul se reduce la trairea clipei, nu mai exista trecut, viitor, doar pictura strigand senin a prezent plin de tandrete si inocenta. Un poem singular, am putea sa-i spunem chiar un exercitiu spiritual.

Se spune ca aceasta forma de poezie nu isi dezvaluie savoarea decat inimilor atente. Nu exista nici izbucnire, nici ciocniri ale imaginilor, nici strigate, nici moarte, nici sange. E doar simplitate, dezgolire a esentialului. O floare de camp pe o masa de lemn, o pasare care se asaza, o clipa salvata, un crampei de eternitate.

Haiku este sansa oferita de a intelege totul, a ghici totul, intr-o strafulgerare de trei versuri:

Ochi kochi ni
Tachi no oto kiku
Wakaba kana.

Ici-colo, ascultand
Cascadele
Frunzisului tanar.

Yosa Buson

Se spune ca poezia de tip kaiku nu se explica si ca cititorul este artizanul poemului, el inventandu-si propriul cantec:

Batranul stejar
Contempla
Florile de cires

Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse: stejarul-simbol al fortei, al trainiciei, permanenteisi florile de cires-fragile, efemere, in Japonia simbol al vremelniciei. Verbul contempla pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie. Astfel ca in aceasta lume totul se duce, totul este trecator iar stejarul chiar daca va trai o mie de ani va trece si el la fel ca florile de primavara.

Am putea intra putin in atmosfera unui poet pentru a vedea de unde isi culege ideile si o sa ma opresc la un poet pe care multi l-au numit al tandretii si anume la Ryokan( cel bun, cel generos)-Yamamato Eizo. Se spune ca un bambus tanar incepuse sa creasca din pamantul gol al colibei poetului. Vazandu-l cum creste si isi cauta cu disperare o cale spre cerul liber, Ryokan a vrut sa faca o gaura in acoperis si, fiind rau sfatuit, si-a dat foc casei. Contemporanii sai care ii admirau geniul de caligraf si poet l-au numit de atunci cu afectiune: TAIGU-marele natarau. Intr-o noapte un hot l-a deposedat de toate bunurile sale sarmane. Lui i-a parut rau ca hotul nu a luat si luna care sclipea in toata splendoarea ei prin ochiurile gemului si a scris:

Hotul a luat tot
Mai putin luna
Din fereastra.

Mai ramane doar intrebarea: poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem? Si ce este de fapt haiku-ul? Intelepciune sau nebunie? O sa inchei cu o poveste, atat:



A fost odata un imparat al Japoniei care iubea cu pasiune artele. Cand s-a urcat pe tron, a poruncit sa fie chemat la curte pictorul cel mai renumit din Imperiul Soarelui-Rasare.

-Maestre Toshibu, spuse el, toti sunt incantati sa recunoasca geniul tau. Vreau ca tu sa creezi pentru mine cel mai minunat tablou care a existat vreodata. Vei fi rasplatit pe masura.

-Fie pe placul Majestatii Voastre, spuse pictorul cu modestie.

Timpul trecea. Imparatul era tanar, porni razboaie, rezolva intrigi intunecate, cunoscu iubiri blande si furtunoase, avu o multime de copii. Domni. Trai. Uneori, din ce in ce mai rar, isi amintea de tabloul sau si intreba pe unul din curtenii sai:

-Ce se intampla cu tabloul meu?

-Sire, progreseaza, se vede deja muntele Fuji, zapada care straluceste in varf, lacurile adanci si albastre, pescari cu barca, calugari in sutana, temple cu acoperisuri aurite, si piersici roz in floare si chiar gheise in obiul lor de sarbatoare. Este cel mai frumos tablou care s-ar putea inchipui.

-Vreau sa merg sa il vad!

-Sire, aveti rabdare, tabloul nu este intrutotul terminat.

Anii se scursera, imparatul imbatrani, aproape ca uitase de tabloul sau. Dar intr-o noapte simti ca i se apropie sfarsitul si se hotari sa mearga sa isi vada tabloul. Maestrul Toshibu era si el batran si ii spuse ca a lucrat toata viata la acest tablou si ca in sfarsit este gata. Imparatul bucuros se duse grabit in fata tabloului, o panza uriasa, o imensa panza, neatinsa, in mijlocul careia se zarea o singura tusa, o curba pe care ar fi putut-o desena si un copil.

-Cum? Acesta este tabloul meu? , si chema garzile sa puna mana pe pictor si sa-l omoare.

Pictorul, care, tinut strans de garzi , nu miscase, spuse atunci cu o voce calma:

-Sire, mai priviti o data...

Si imparatul privi, contempla indelung, cu ochii trupului si cu ochii sufletului. Incepu sa vada muntele Fuji si zapada mangaind cerul, pescarii in barca lor si templele cu acoperisuri aurite, calugarii si gheisele. Intelese intr-o strafulgerare vanitatea imaginilor, percepu realitatea ascunsa sub aparenta lucrurilor, zari frumusetea mai presus de frumusete, cunoscu satori, deveni iluminat.

Tot asa este un kaiku: o curba, o tusa simpla care inseamna mai mult decat un tablou. Haiku-ul smulge mastile, ne invita sa privim mai bine. Haiku-ul se armonizeaza perfect cu spiritul copilariei. De ce? Pentru ca acestia, copiii nu si-au construit inca carapacea rationamentelor, a obisnuintelor, a parerilor, care incarcereaza unii adulti intr-o lume rigida si inchisa. Lemnul a devenit prea dur pentru ca un modest poem sa traseze o crestatura.

Pasul meu pe drum;
Cerul de iarna
Asculta.