Motto: „Dragostea este legea vieţii. A iubi înseamnă a împlini legea vieţii şi a împlini legea vieţii înseamnă împăcare şi fericire continuă. Această lume a izvorât din dragoste, există în dragoste şi în cele din urmă este absorbită în dragoste. Dragostea este puterea care mişcă acest univers” (Swami Shivananda Saraswati).

Mircea Eliade şi Swami Shivananda Saraswati în India

(Dupa romanul „India” de Mircea Eliade – adaptare de Octavian Sărbătoare)

Găsim pe Swami Shivananda în kutirul său pe malul Gangelui, împreună cu un bărbat cu ochi focoşi, impozant, amintindu-mi figura lui Rudolf Steiner, Swami Advaitananda. Acesta din urmă este doctor la Londra, a călătorit în toată Europa, a citit mult, ajunsese într-o poziţie socială de invidiat şi a lăsat toate ca să-şi dedice restul vieţii meditaţiei în singurătăţile himalayene. Swami Shivananda, om din Sud, e înalt, spătos, negru, şi fericit ca un franciscan, urmând sadhana vedantină, râzând mult; îşi câştigase prietenia europenilor de seamă din Singapore, unde a practicat medicina zece ani. La treizeci şi cinci de ani i-a murit soţia şi un copil. Atunci a lăsat toate şi a pornit pe jos, dormind pe marginea drumurilor, mâncând gunoaie, cerşind din poartă în poartă, din Singapore în Himalaya. A fost bolnav doi ani, reumatism şi malarie, dar s-a vindecat prin practicile yoga. Acum e fericit, căci pentru el nu există nici durere, nici moarte, nici despărţire, pentru că dualismul este aparent, iar singura realitate este Brahman-Atman, sufletul, unul şi acelaşi în om şi în Cosmos. Vechi motiv din Upanishade, dar surprinzător când îl întâlnesc realizat şi rodit în sufletul unui om de ştiinţă din secolul XX.

Al treilea Swami cu trecut social glorios este Swami Narayan, într-un kutir de piatră albă, chiar alături de templu. El a fost judecător în Gwalior, dar cu cinci ani înainte de pensie, care trebuia să fie cam douăzeci de mii de lei lunar, a renunţat la tot şi a venit în Rishikesh. De atunci a aruncat hainele, acceptând numai un cache-sexe, şi cu tot gerul din ianuarie, Swamiji a umblat până la Badrinath, în ţinutul zăpezilor veşnice. Doarme pe lemn, se deşteaptă înaintea zorilor şi se scaldă în Gange, apoi se cufundă în sadhana.

Nimeni nu ştie pe ce drum a apucat Swami Narayan, pentru că el este legat de jurământul tăcerii, singurul cuvânt pe care îl pronunţă fiind mantra „Om„, salut pe care îl adresează oricui, salutând pe Dumnezeu pe care îl vede în oricine.

Swami Advaitananda e fericit că m-a întâlnit, ca să-mi expună o foarte isteaţă paralelă între Bergson şi Bradley, pe de o parte, şi Shankara vedantinul pe de alta. Swamiji este la curent cu mai toată filozofia modernă, pe care o citeşte în traduceri englezeşti, şi evită practicile sau devoţiunea la care aderă majoritatea eremiţilor, socotind că singura cunoaştere metafizică, reală, efectivă, este de ajuns pentru mântuirea omului.

Swami Shivananda îmi dă fructe dintr-o farfurie de aluminiu. Kutirul său: o cămară în mijlocul unei grădini, un pat, o poliţă cu vase, câteva piei de leopard şi tigru şi două lăzi cu cărţi. Cât de simplă şi plată ar fi conversaţia, se desprinde din cuvintele lui Swami Shivananda o forţă indiscutabilă, o înălţime spirituală manifestată în toate pornirile şi prin toate sfaturile. Este aproape un magnetism, o magie, căci ochii celui iniţiat în yoga capătă un luciu metalic, hipnotic, priviri pe care nu le poţi defini, dar pe care le simţi statice, dominante, reci. Swamiji evită, ca mai toţi în Swarga Ashram, „puterile” yoghine (siddhis), acele exhibiţii incerte şi oculte atât de discutate în Vestul superstiţios. Yoga lor este disciplina personală, vindecătoare a trupului şi a tumultului mental, un asistent nepreţuit şi puternic în exerciţiile de concentrare (dharana), meditaţie (dhyana) şi samadhi. Iar cu cât disciplina este mai bine realizată, cu atât discipolul ajunge mai tăcut, mai retras. În cele din urmă, după ani de practică, sadhana cere ca el să părăsească orice societate, şi eremitul se retrage în Tibet. Peşterile din acest ţinut sunt pline de asemenea eremiţi, ce trăiesc din rădăcini şi-şi petrec zilele într-o meditaţie greu de descris, care poate fi simpla toropeală (cum ne place nouă, europenilor, să credem, dar care poate fi de asemenea, una din acele speţe de extaz mistic, de factură metafizică, contemplaţii pierdute în Europa o dată cu alexandrinii).

Aşa de pildă, Swami Purnananda din Rishikesh nu doarme niciodată. Nopţile lucrează, gândeşte, iar ziua îşi învaţă ucenicii sanscrită şi filosofie religioasă. După miezul nopţii, până în apropierea zorilor, rămâne într-o poziţie ciudată, într-un fel de transă yoghică, în care se spune că posedă calităţi profetice, clarviziune şi claraudiţie; dar despre aceasta nu ştiu nimic. Faptul este că transa durează numai două ore şi după ritmul respiraţiei cu greu aş crede că doarme. Mai mult, la deşteptare, swami se dovedeşte a fi soluţionat probleme filozofice puse de discipoli sau chiar simple probleme cotidiene. Deşteptarea este sunetul de clopot ce se aude pe tot malul Gangelui, la trei de dimineaţă. Sunt clopotele templelor şi sanctuarelor, veghe oarbă în noapte, semn de începere a meditaţiei. Se spune că la acest ceas, fiecare făptură fiind adormită, Krishna se coboară din cer ca să împartă pomeni săracilor, să mângâie pe cei năpăstuiţi, să apere pe cei slabi. În restul timpului, oamenii şi zeii poartă de grijă pământului, dar la trei din noapte somnul i-a cuprins pe toţi. De aceea se coboară Krishna din cer, nevăzut, umil, dăruind săracilor. Iar eremiţii sunt săracii Domnului şi rugăciunea sau meditaţia lor, dinaintea zorilor este binecuvântată…

…Cel dintâi apus de soare în Swarga Ashram, cu swamiji îndreptându-se spre locuinţa administratorului (mahant). Gangele pare roşu, munţii par de purpură, o lumină stranie se strecoară în această vale himalayană, pierdută de lume.

Hotărându-mă să petrec iarna în acest ermitaj, trebuia să cer permisiunea mahantului. Mi-o dă cu toată inima, fără să mă întrebe de religie, de naţionalitate sau de bani. Trebuie să respect, însă, regulile aşramului: să scot hainele europene, să-mi acopăr trupul cu o robă galbenă sau cu două fâşii albe (semnul aspirantului brahmacharin), să umblu în sandale şi să fiu vegetarian. Toate acestea le fac bucuros, căci sunt obosit de veşmintele mele, care atrag atenţia, şi obosit de pantofii pe care trebuie să-i descalţ la fiecare uşă, să-i încalţ ca să traversez curtea şi să-i descalţ iarăşi în pragul sanctuarului…

A doua zi mi-am adus din Rishikesh bagajele, am măturat kutirul dat de mahant, o cămară solitară cu prispa de ciment şi umbra „pomului lui Shiva” (bilva), cu un pat de lemn şi o lampă, mi-am încuiat pentru mult timp hainele şi înfăşurat în cele două fâşii albe, m-am coborât să mă scald în Gange. Douăzeci de paşi printre stânci şi Gangele curge, curge. Ape verzi, reci, cu mireasma tare a zăpezii…

…Au trecut două luni de când m-am statornicit în Swarga Ashram şi multe lucruri noi am aflat, multe mai am de scris în aceste memorii. Dar pe nimeni n-am întalnit care să ştie unde se află Agarttha…

Swami Shivananda

Copyright (Drept de Autor) © 2008 and subsequent years by Octavian Sărbătoare. Această lucrare este copyright (are drept de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi distribuită în orice formă cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate.